Cum reacţionăm la frică

Atunci când primim o informaţie din mediul nostru înconjurător, prin simţuri, cum ar fi cel vizual sau auditiv, aceste semnale sunt triate după semnificaţia lor şi astfel creierul recunoaşte semnalul şi, din neocortex (partea responsabilă cu gândirea logică, atenţia, toate procesele gândirii), transmite un semnal la creierul limbic (centrul emoţiilor), iar de acolo este radiată reacţia potrivită către creier şi restul corpului.

Luptă sau fugi!
Cam aşa funcţionează: văd tigrul că mă fugăreşte - mesajul ajunge la neocortex şi apoi prin sistemul limbic, care transmite la rândul lui reacţia fizică, comportamentală. Dar există situaţii, unde neocortexul iese din peisaj, la propriu, şi semnalul se transmite direct către nucleul amigdalian (centrul emoţiilor). Astfel, apare pe „pilot automat“ reacţia „luptă sau fugi“ şi creează reacţia comportamentală înainte ca semnalele să fie înregistrate de neocortex.
Astfel, treci direct la fapte, nu stai să calculezi viteza de deplasare a tigrului, ce opţiuni ai, care este primul copac în care te-ai putea urca etc. Acţionezi conform semnalului şi ai trei opţiuni: îngheţ, lupt cu tigrul sau fug de el. Prin urmare, frica este o emoţie normală, esenţială, care ne ajută să identificăm potenţiale pericole din realitatea noastră şi ne ajută să avem o atitudine în acord cu această realitate. În aceste situaţii, curajul nu mai este văzut ca o valoare, ca un plus al capacităţii umane, ci o acţiune de sine stătătoare, reacţie automată venită din instinct. De asemenea, reacţia de încremenire în fața pericolului sau de fugă nu este văzută drept o lipsă de curaj.

Frica e contagioasă
Ce se întâmplă însă în societatea noastră modernă, în care noi, oamenii, nu mai suntem supuşi la astfel de situaţii concrete (cum ar fi să ne fugărească un tigru) în care frica are sens obiectiv şi ajută la supravieţuire? Suntem într-un mediu sigur, suntem conştienţi de tot ce se întâmplă, avem control asupra vieţii noastre. În realitate, avem un control foarte redus asupra a ceea ce gândim în momentul prezent, şi multe dintre reacţiile noastre sunt de fapt o interpretare pe care o facem pornind de la experienţe din trecut. Gândurile sunt conectate cu emoţiile noastre care ulterior generează reacţia / comportamentul nostru. Nu mai este nevoie ca să vedem fizic pericolul unei situaţii (să vedem cu ochii noștri un tigru furios), doar simplul gând că am putea întâlni unul pe stradă generează frică şi pot avea reacţia de luptă, de a încremeni şi fugi la birou sau acasă pe canapea. De ce este posibil acest lucru? Pentru că mintea nu face diferenţa între ce e real şi imaginar, atât timp cât are sens pentru mine (adică am mai avut o realitate în care m-am întâlnit cu un tigru şi ştiu cum este). De asta, fricile celorlalţi par uneori fără sens pentru noi, dar de cele mai multe ori, trăind cu toţii în aceeaşi realitate în care fricile altora au sens şi pt noi, prin fenomenul „neuronilor oglindă“, ne contagiem cu frici de la unul la altul.

Curajul înseamnă acceptarea realităţii
Problema omului modern este că a creat supra-stimulări ale amigdalei din foarte multe situaţii care nu mai fac referire la supravieţuire, la situații concrete de viaţă şi moarte. Ajungem să fim stresaţi din cauza traficului şi să ne fie frică că întârziem la birou, teamă care e de fapt generată de o altă frică - aceea că o să fiu dat afară de şef. Și apoi apar întrebările: ce fac fără job? Unde mă angajez? Cum îmi plătesc ratele? Cum îmi desfăşor viaţa în continuare? Și tot aşa, şirul gândurilor negative poate continua. Toată această înlănţuire de gânduri atinge „panica primară“, care declanșează pericolul că nu mai sunt în siguranţă. Nu mai gândesc! Doar simt şi acţionez! Încep să resimt anxietate, frustrare, furie, iritabilitate, griji, toate aceste trăiri fiind generate pe pilot automat, din reacţia îngheaţă, luptă sau fugi.
În aceste situaţii, curajul înseamnă acceptarea realităţii şi înseamnă să acţionezi conform scopului şi valorilor tale din acel moment. Revenind la exemplu de mai sus, îmi dau seama că e traficul e foarte aglomerat, observ că există riscul să întârzii şi că şefului nu îi place acest aspect. Văd şi accept că îmi creează frică, dar decid să merg la birou, să îmi asum vulnerabilitatea şi să văd de acolo ce mai am de făcut. Mă reconectez cu scopul meu de a avea un job, de a avea o carieră, de a avea bani etc. Curajul nu este în afara fricii, ci este capacitatea noastră de acceptare că suntem vulnerabili, că nu avem totul sub control, dar avem un scop şi nu ne lăsăm până nu îl atingem!
Psiholog Andreea Goliță