O iubire cosmică (Partea I)

iubire-cosmica1

Iubește-te pe tine

Într-o galaxie a iubirilor ce păreau toate fericite, EA nu mai știa ce e iubirea. Nu se mai simțise de mult iubită și răsfățată. Nu mai fusese de ceva vreme pe primul loc în viața cuiva. Se simțea doar un om pierdut între oameni, umbra prințesei care obișnuia să fie în copilărie, prin ochii tatălui ei. Când era mică, se simțea cea mai frumoasă, mai talentată și mai iubită fetiță din lume. Mama îi împletea părul în două codițe groase, prinse cu pampoane albe ca spuma laptelui. Uniforma de școală n-o împiedica să se simtă diferită de ceilalți copii, specială, unică. Desena cel mai frumos din clasă și compunea cele mai reușite poezii. Bunica ei suspina întotdeauna când le citea. „Cu antenele-arcuite/ Ca din vie doi cârcei/Vestitorii primăverii/Iată au venit și ei.“

Acest sentiment că toată lumea e a ei pălise, în timp. Poate odată cu primul cuvât urât pe care i-l adresase colegul acela răutăcios. Poate odată cu trădarea celei mai bune prietene, care într-o zi a decis că e momentul să-și facă o altă cea mai bună prietenă. Poate odată cu primul sărut furat de altă fată băiatului de care ea se îndrăgostise în taină.

Azi nu mai scria poezii. Și nici nu mai desena. Toate pornirile ei creative i se păreau azi stângace, și desuete, și oricum nu interesau pe nimeni. Avea șifonierul plin de rochii frumoase, măsuța de toaletă plină de creme, loțiuni și arome care ar fi putut înmuia și cele mai de piatră inimi, dar orice ar fi îmbrăcat, oricât s-ar fi îngrijit și primenit, își simțea sufletul gol. Iar oglinda îi arăta o femeie banală, pe lângă care treci indiferent. Unde era prințesa de odinioară?

- Cum vrei ca alții să te vadă o prințesă, dacă tu nu te vezi așa?

Era doar o voce din mintea ei sau cine îi vorbise? Nu era nimeni în cameră, doar aceeași liniște, cu prezența ei apăsătoare.

- Sunt eu, Universul, nu te face că nu mă auzi.

- Te aud, dar nu-mi vine să cred că vorbești cu mine.

- De ce n-aș vorbi cu tine? Eu vorbesc cu toată lumea. Și împlinesc dorințele tuturor, doar trebuie să-ți dorești ceva cu adevărat, din toată inima.

- Cel mai mult îmi doresc să fiu iubită.

- De cine?

- De un om care să facă din mine centrul universului său. De prieteni. De colegi. Chiar și de străinii de pe stradă vreau să mă simt iubită. Vreau să mă remarce. Vreau să îmi zâmbească. Vreau să mă simt de-a lor.

- Ai uitat pe cineva.

- Cum adică? Tocmai ți-am zis că aș vrea să mă iubească toată lumea. Să mă simt iubită de toată lumea.

- Ai uitat să-ți dorești să te iubească cea mai importantă persoană din univers – TU! Cum să te iubească ceilalți, dacă tu nu te iubești pe tine? Cum să te pună altcineva în centrul universului său, dacă tu nu faci asta? Cum să fii prințesa altora, dacă tu nu te simți o prințesă?

Ea zâmbi oglinzii. Cum de nu se gândise până acum la ceva atât de firesc? Își aminti câtă încredere în sine avea când era mică și-și propuse pe dată să o recapete. Să se simtă din nou frumoasă, puternică și importantă. Să se răsfețe mai mult, să-și acorde mai mult timp, să nu se mai certe pe sine atât de des, să fie mai blândă și mai îngăduitoare cu propria persoană. Trimise acest gând în Univers și el îi zâmbi...

(Va urma)